Vreau sa fiu romantica. Vreau sa cred in sufletul pereche, in cel care ma va completa perfect. Unul dintre filmele mele favorite este „Love actually”.
Cei dintre voi care ati vazut filmul isi vor aminti de scena romantica in care tanarul Sam si-a indreptat degetul aratator spre fata cu care se simtea cel mai bine si pe care o considera sufletul sau pereche, pentru a-i demonstra tatalui sau asta.
Pe cat de mult inaintezi in varsta, pe atat de mult te intrebi daca exista un suflet pereche. Prefer sa cred ca exista acolo undeva un cineva special pentru toata lumea, insa partea mea mai pragmatica ma face sa fiu sceptica in legatura cu asta.
Ba chiar tind sa cred ca exista mai mult de o persoana speciala pentru fiecare dintre noi. Este parerea mea ca indiferent daca este o relatie de dragoste sau o relatie de prietenie, adeseori nu obtinem tot ceea ce ne dorim de la o singura persoana, poate ca asta este in regula pentru unii dintre noi.
Daca nu ce vom face? Vom continua sa speram ca ne vom gasi sufletul pereche asa cum vedem la televizor, in filme, povesti si poate in unele situatii reale de viata.
Studiile psihologice sugereaza ca adeseori ne idealizam partenerii, vazandu-i prin niste ochelari cu lentile roz. In general, daca suntem suficient de motivati, ne putem auto convinge ca acestia sunt exact partenerii de care avem nevoie, sufletele noastre pereche.
Putem deveni noi prea motivati intru gasirea celui perfect? Poate deveni asta o situatie riscanta pe termen lung? Ne vedem iubitii si iubitele ca fiind ideali si ignoram din prima orice indiciu care ne-ar merita atentia, cum ca acestia de fapt nu sunt asa?
Presupun ca aici este vorba mai mult despre potrivirea perfecta, sincronizarea perfecta, decat de partenerul ideal, si exista o multime de variante bune de luat in considerare de fiecare dintre noi.